Zeppelin: Found.Lost.Found - London Fashion Week 2016

Text: Otilia Mihalcea

Dragă Z,

Mă gândesc de câteva zile să-ți scriu despre Londra. Și despre încercările și împotrivirile de dinainte. Vestea a venit de la Assamblage. Mai întâi incert, apoi aproape sigur și din nou umbrită de nesiguranță – de data aceasta financiară. Așa că atunci când în sfârșit am aflat că putem merge la London Fashion Week, nu am știut dacă să ne bucurăm sau să ne îngrijorăm de timpul scurt care a rămas. Ne-am bucurat. Asta când nu își făceau apariția teama de eșec și programul competițional în care am fost înregimentată înainte de 2016 era noastră.

Tema a venit. Urma să mergem într-o expoziție de grup și era nevoie de un drum comun. Tezaurul dacic. Mi-am dat seama curând că mă opun, că eram în față cu un fenomen livresc pe care mintea mea nu îl cuprindea. Putea fi la fel de bine vorba despre dinozauri, viața pe Marte sau aspecte politice. Abstract. M-am împotrivit cu forța copilului de clasa a III-a. Apoi am căutat în senzații. Ale mele, nu ale lor. (Oare dacii simțeau la fel?) Și lista a fost diversă. De la dramatizarea descoperirii comorii la refuzul de a fugi din prezent și însușirea identității dacice, devreme ce prioritatea mea este de a fi spirit, mamă, designer, om liber, femeie; judecând după lobul urechii, niciodată dac.

Dar într-un ritm recurent am ales să lucrez din nou cu incertitudinea, cu posibilitatea, cu văzutul și nevăzutul. Cu senzația enervantă a mitului nedovedit. Și de aici au apărut câteva obiecte. Unele bijuterii, altele sculpturi. Unele derivate din utilitar – un ac de cusut cu referință arhaică devenit broșă pe alocuri. Timpul de zăbovit în idee a trebuit scurtat, urmat de momente în care afli că alama este mai densă decât desenul iar lipitura se opune să curgă așa cum știai că o face în argint. Asta pentru că te-a pus Zamolxe să îți dorești o colecție aurie în volume mari care să concureze Sarmisegetuza în cursa cu mașina timpului. Una lângă alta piesele sunt gata și zboară la bagajul de mână cântărind mai puțin decât actele ce le însoțesc.

La Londra se merge pe mâna cu ceasul dat înapoi cu două ore. Așa că te trezești devreme și ajuți la ridicarea expoziției. E circulară, cu patru stâlpi filiformi și patru sfere dietetice. Ioana Ardelean este și arhitect și bijutier și le face pe amândouă. Eu sunt arhitect și bijutier dar fac grafisme. Sunt aici cu ajutorul ICR Londra și mai cu seamă datorită Asociației Naționale a Autorilor și Designerilor de Bijuterie Contemporana. Profesorul nostru, David Sandu, a curatoriat expoziția, iar acum, lângă Andreea Popescu, Adelina Petcan și cele doua absolvente de Mincu, strânge șuruburile și ajustează cablurile instalației. La prânz deschidem. Mai întâi pentru juriu, apoi pentru presă. Abia mâine pentru public. Juriul apare la prânz, pe rând, printre ceilalți designeri. Nu știi cu cine vorbești, curioși sunt toți. Pe parcurs se sedimentează și discursul și începi să înțelegi mai bine de ce au apărut formele pe care le arăți cu degetul. Am emoții. Mereu am emoții când sunt în centru. Oameni diverși, unii se introduc, pe alții am prins curajul să îi întrebi eu. Mulți sunt foarte jucăuși, experimentează în stil fără teamă. Genuri nedefinite, toți frumoși. Eu mă gândesc la accent și la tricou. Dacă stau bine cu amândouă.

Urmează o săptămână obositoare și numeroase momente de adrenalină punctate de întâlniri cu oameni specializați. Egoul urcă, eu încerc să-l pun lângă străbuni. Valentina ne roagă să împărțim pliante. Avem 12000. Nu le terminăm căci vine ziua premierii. O doamnă vine și întreabă de Otilia Mihalcea. Să fie prezentă. Emoții, anxietate. Colegii îmi vorbesc eu nu aud nimic.

Sarah Mower, ambasador British Fashion Council, ține un discurs cu evidentă emoție în glas. Mă înduioșează în oglindă. Anunță premiul și mențiunea pentru designer. Nu sunt printre ei. Răsuflu ușurată. Urmează premiul pentru expoziție și pentru curatoriat. Și un nou premiu pentru design de accesorii: OVAL. Urc pe scenă și reușesc să fiu și amuzantă. M-am salvat. Amân avionul și mai rămân două zile. Oamenii vin și mă felicită. O energie pe care încă nu o simt. Știu că am reușit într-un timp foarte scurt să fac o colecție frumoasă. Câteva piese îmi plac nespus. La câteva mai lucrez.  Dar medalia, laurii, cocarda sunt la fel de incerte precum tezaurul.

Acum sunt acasă și te salut.
Cu drag,
O.

Credite:
Foto: Alexandru Boghian
Model: Ada Tache